Eugen Stihi

 

Canoniera „Eugen Stihi” a fost livrata statului roman de Franta, in 1920, in cadrul contractelor de razboi inca nelichidate in urma incheierii Primului Razboi Mondial, impreuna cu alte trei nave din aceeasi clasa, in scopul dragarii litoralului national. Navele faceau parte din asa numita serie (clasa) „B”, lansata la apa intre anii 1916 – 1917, initial utilizate in escortele antisubmarine, Franta insasi pastrand 4 unitati din aceeasi clasa.

 

Canonierele achizitionate de Romania aveau intre 350 si 450 de tone deplasament, o viteza maxima de 15 Nd realizata de doua motoare Sulzer Diesel si o autonomie de 3000 Mm la viteza de 10 Nd. Pastrau armamentul initial format din 2 tunuri de 100 mm, 2 mitraliere a.a. si un aruncator de bombe a.s. Cea mai mare dintre ele, initial denumita „Friponne” (450 t), lansata pe cala la Lorient in 1916, a fost botezata in cinstea unui soldat roman cazut la Turtucaia in Primul Razboi Mondial – locotenent comandor Eugen Stihi. Celelalte trei au fost de asemenea botezate in cadrul aceleasi ceremonii din 15 ianuarie 1920, dupa numele unor soldati romani cazuti in primul razboi mondial Capitan „Constantin Dumitrescu”, Locotenent „Remus Lepri”, respectiv Sublocotenent „Ion Ghiculescu”.

Misiunea initiala a canonierelor, aceea de dragare a litoralului romanesc, a fost finalizata in 11 iunie 1923, navele fiind ulterior utilizate si ca nave scoala pana la venirea in tara, in 1939, a bricului Mircea (nava barc cu trei catarge, denumita doar in mod traditional bric). STIHI a efectuat ultima sa cruciera in calitate de nava scoala in 1936 cand a vizitat porturile Sinope, Istanbul, Rodos si Salonic.

Apropierea celui de-al Doilea Razboi Mondial a adus modernizarea armamentului canonierelor, in special a celui antiaerian, fiind instalate tunuri a.a. semiautomate, unul Rheinmetall de 37 mm si celalalt de 20 mm, de provenienta elvetiana, tunul de 100 mm din prova fiind inlaturat. Si mijloacele de lupta a.s. au trecut prin modernizare, inspre pupa fiind instalate doua aruncatoare de bombe a.s.

In actualul context geopolitic merita mentionat ca, desi nu se putea compara cu flota sovietica, in preajma celui de-al Doilea Razboi Mondial Marina Regala Romana (ca sa utilizez titulatura momentului) nu era intru totul si complet neajutorata.

 

Astfel, in special Divizia de Dunare era bine dotata fiind o forta fluviala semnificativa si demna de luat in seama. Dispunea de 7 monitoare, 4 initiale, achizitionate de Romania inaintea Primului Razboi Mondial (1907), respectiv „Lascar Catargiu”, „Ion Bratianu”, „Alexandru Lahovari” si „Mihail Kogalniceanu”, toate amplu modernizate in 1938 si 3 obtinute de la Austro-Ungaria ca reparatii de razboi, respectiv „Ardealul” (ceva mai mic), „Basarabia” si „Bucovina”, 4 vedete de siguranta – Maior „Ene Constantin”, Capitan „Lascar Bogdan”, Capitan „Romano Mihail” si Maior „Giurascu Dumitru”, la care se mai adaugau doua vedete blindate si alte nave auxiliare.

Cele patru monitoare initiale (cele din 1907) aveau 680 tone, blindaj de 75 mm in turele, comanda si bordaj, respectiv 30 mm pe punte si o viteza de 12 nd. Ca armament aveau 3 tunuri Skoda-Bofors de 120 mm, 2 tunuri de 47 mm, 1 tun Rheinmetall de 37 mm a.a. si o mitraliera binata Hotchkiss de 13,2 mm tot a.a.

„Ardealul”, desi mai mica, avea acelasi armament iar „Bucovina” si „Basarabia” aveau chiar 4 tunuri de 120 mm, restul armamentului secundar fiind identic cu al celorlalte.

 

Divizia de Mare, desi inferioara celei de Dunare, dispunea de cateva nave foarte bune, distrugatoarele de tip „R”, model nou (1930) si distrugatoarele de tip „M” ceva mai vechi (1917-1918) fiind principala forta a flotei. Distrugatoarele de tip „R”, „Regina Maria” si „Regele Ferdinand” aveau un deplasament de 1850 tone (maxim 2200 t) iar ca armament 5 tunuri de 120 mm, 1 tun de 76 mm naval si a.a., 2 tunuri de 37 mm a.a., 2 mitraliere duble de 13,2 mm a.a., 6 tuburi lans-torpile de 533 mm (2 X III), 2 aruncatoare si planuri inclinate pentru grenade a.s. Viteza maxima depasea mult 30 Nd, aproape 39 de Nd conform unor surse neconfirmate. Distrugatoarele de tip „M” aveau un deplasament de 1410 tone (maxim 1745 t) si un armament de 4 tunuri de 120 mm (in tevi binate), 2 tunuri de 37 mm a.a., 2 mitraliere duble de 13,2 mm a.a., 4 tuburi lans-torpile de 450 mm (2 X II) si 2 aruncatoare si planuri inclinate pentru grenade a.s. Viteza era de 31 Nd in cazul lui „Marasesti” si doar 22-24 Nd in cazul lui „Marasti”, din cauza camasii unei turbine fisurate si sudate.

Acestor nave principale li se adauga nava baza Constanta (1931) si submarinul Delfinul (1931), vedetele torpiloare tip Vosper botezate „Viforul”, „Vijelia” si „Viscolul”, 3 torpiloare – „Naluca”, „Smeul” si „Sborul” (1913-1914), cele patru canoniere venite din Franta precum si navele Sectiei nave puitoare de mine: „Amiral Murgescu” (1941), „Aurora” (1909), crucisatorul auxiliar „Regele Carol I” (1898) – o nava batrana construita in santierele britanice dar care dupa mai mult de 40 de ani de serviciu inca mai atingea cele 18 Nd (dupa alte surse mai plauzibile as adauga eu, 16 Nd) viteza maxima initiala, crucisatorul auxiliar „Dacia” (1907) si cargoul „Durostor”, tinut mai mult in rezerva.

 

Navele Diviziei de Mare erau sprijinite si de o flotila de hidroavioane.

Vedeti dara ca, spre deosebire de dotarea actuala a Marinei Militare Romane, Marina Regala Romana se putea lauda cu o dotare ceva mai cuprinzatoare, atat ca numar de nave cat si ca armament ambarcat.

Revenind la canoniere in general si la STIHI in particular, istoria lor operativa din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial poate fi lesne impartita in cateva etape principale: operatiunile de minare de la inceputul razboiului, operatiuni in care canonierele si navele puitoare de mine au detinut rolul principal, bombardamentele aviatiei sovietice de la inceputul razboiului, operatiunile de convoiere desfasurate cu precadere in 1942-1943 (cu intensitate maxima in 1943) si evacuarea trupelor din Crimeea desfasurata in perioada 12 aprilie-14 mai 1944.

Nu voi detalia fiecare etapa, existand pentru doritori destule carti pe acest subiect (vezi sursele folosite), in schimb voi incerca sa subliniez o actiune mai importanta prin amploarea mijloacelor navale implicate si anume convoiul „Carpati – Tar Ferdinand” din noiembrie-decembrie 1941.

Datorita necesitatilor de pe frontul rusesc comandamentul german a decis organizarea unei operatiuni de convoiere ample, de natura a transporta dintr-o singura miscare o cantitate mare de materiale. Patru nave comerciale, Carpati (4336 trb), Cavarna (3495 trb), Tar Ferdinand (1994 trb) si Cordelia (1357 trb) se aflau la incarcat in Burgas – Varna si Constanta in acest scop.

Operatiunea de convoiere s-a desfasurat in mai multe etape si consider ca nimeni nu poate povesti mai bine decat secundul de atunci al lui STIHI, Constantin (Dinu) Sturza.

 

„Vremea era destul de inchisa in acea dupa-amiaza de sfarsit de noiembrie cand am iesit in mare cu canoniera STIHI. Indeplineam functia de secund, dar nu eram titular. Fusesem trimis la bord, pentru misiune, in locul secundului navei care indeplinea temporar functia de comandant pe canoniera DUMITRESCU. Pe comandantul lui STIHI, capitanul Eugen Trandafirescu, nu-l cunosteam prea bine.

Misiunea noastra cuprindea, pentru inceput, un dragaj de control pe pasa de sus a barajului de mine din fata Constantei. Pe acolo trebuia sa iasa in zorii zilei urmatoare un convoi, care sa se ralieze unui alt convoi venind de la Varna cu destinatia Bugaz. Am mers cu draga la apa vreo trei ore, apoi am ancorat sub coasta la 1 km de Costinesti, pe fund de 16 m. Nimic de semnalat pana la 03³⁰ (1 decembrie), cand am ridicat ancora spre a intampina navele ce trebuiau sa vina din Constanta. Intunericul noptii, vantul de vest forta 7 ne-au facut marsul nesigur pana spre dimineata (05⁵⁰), cand s-a aprins farul Tuzla si ne-am putut preciza pozitia. Dinspre Constanta au aparut trei distrugatoare – FERDINAND, MARIA si MARASESTI – , care s-au indreptat spre sud, apoi cargoul german Cordelia, escortat de canoniera DUMITRESCU si de torpiloarele SMEUL si SBORUL. La 7²⁵, pe lumina, am lasat din nou draga la apa, mergand incet prin largul barajului Constantei, pe drumul de venire al convoiului de la Varna.

10³⁰ (1 decembrie) Apare convoiul de sud, foarte intarziat – cargouri (Carpati, Tar Ferdinand si Cavarna) cu cele 3 distrugatoare iesite in zori si care s-au dus spre sud sa-i iasa inainte.

Vasul Cordelia intra in formatie, torpiloarele se intorc la Constanta. Dupa ora 11³⁰ ocupa pozitia ordonata in pupa convoiului, dar, dupa vreun ceas, schimbam pozitia, trecand pentru siguranta a.s. in bordul lui Carpati. Siguranta a.s. insemna de fapt veghe atenta pe mare. Nu aveam pe atunci aparate de detectie sub apa si nici receptoare fonice. O mare agitata ingreuna observarea eventualelor periscoape sau siaje de torpile dar pe de alta parte stanjenea mult manevra de atac a submarinului.

14²⁰ Avarie la carma, vant forta 5-6, mare montata, temperatura zero grade.

15³⁵ Carpati ne da, la cerere, punctul: latitudine 44⁰08’, longitudine 29⁰25’.

16⁴⁰ Incepe furtuna de nord-vest, forta 7, apoi 8, ajungand catre ora 20 la forta 9. Temperatura tot zero grade, mereu montata, navigam foarte greu din pricina vitezei reduse a convoiului, care ne obliga sa mergem mult timp foarte incet cu o singura masina.

Canoniera putea lua 11 noduri, dar viteza convoiului era determinata de nava cea mai inceata si de natura incarcaturii de la bord (pe Cavarna erau butoaie cu combustibil).

20⁰⁰ – 24⁰⁰ Navigam aproape de Cavarna, fiind siguranta a.s., grenuri dese de nord-vest cu zapada. Temperatura -1⁰.

00⁰⁴ (2 decembrie) Navigam in formatie cu convoiul. Furtuna de nord-vest continua, nava da benzi mari. Mergem aproape tot timpul cu o singura masina.

09²⁰ Insula Serpilor in vedere in prova tribord, la 6 mile (11 km).

Furtuna incepe sa se potoleasca. Cand ajungem, dupa un ceas si jumatate, in dreptul insulei, schimbam de drum spre a ne apropia de coasta.

11²⁴ Luam drum nord 35⁰, paralel cu coasta.

11⁴⁵ Transmitem (prin radio) Fortei Navale Maritime de la Constanta cererea navei comandant de convoi, distrugatorul FERDINAND, ca atunci cand convoiul, escortat de canoniere, va ajunge in punctul operativ 25 (est Bugaz), navele de siguranta ale Flotilei de Dunare sa fie la 4 mile sud de punct spre a lua conducerea navigatiei.

STIHI avea un port de emisie-receptie Lorentz. Florila germana de Dunare (Donau Flotille) raspundea de siguranta navigatiei costiere de la Bugaz in sus, unde executase dragajele din golful Odessa.

12⁰⁰ Punctul navei scos de pe harta la amiaza zilei ne da latitudine 45⁰21’, longitudine 30⁰08’cu toata furtuna facusem in ultimele 20 de ore 84 de mile.

12⁰⁵ C.F.M. ordona „Intrati in Sulina dupa convorbire”.

16⁴⁰ Distrugatorul MARIA (care a preluat conducerea escortei), ordona sa trecem in pupa convoiului. Ne apropiem de coasta.

18⁰⁰ Se insereaza, se vad doua proiectoare aprinse la Bugaz.

18¹³ Distrugatorul Maria paraseste formatia si ne ordona continuarea drumului N12, oarecum oblic fata de coasta.

Canoniera Stihi trece in cap si urmareste zigzagurile pe care le fac in pupa sa navele de transport. Pe harta, zonele minate nedragate incep la nord-est de Bugaz, dar, mai la sud, un dreptunghi indica o zona de mare de suspectatie pe care incepe sa o strabata nava Carpati. Unitatile din Donau Flotille n-au aparut.

18⁴⁰ Cavarna, ultimul vas din convoi are incendiu la bord. Prova este in flacari, benzina arde in mare. Banuind ca a sarit pe o mina, mergem sa-i dam asistenta. O noua ancora la carma ne imobilizeaza. Dar imediat dupa explozia de la Cavarna am trimis celorlalte nave ordinul de a intra sub coasta si de a ancora.

19⁰⁰ Cordelia face explozie. Carpati trage cu tunurile de 20 mm a.a. Tragem si noi…

M-am grabit spre tunarii bordului. De ce trageti? In ce trageti?… S-au oprit. Intr-adevar, pe mare nu se vedea nicio tinta. Auzind pe altii tragand, incepura sa traga si ei in nestire… Se gandeau mereu la submarine… Fusese insa vorba de o mina.

Manevrand in masini, intoarcem nava prin babord. Se repara avaria si mergem sub vantul lui Cavarna, care se scufunda. Salvam 34 de oameni, din care 11 de la tunurile a.a.

20³⁵ Vin spre noi doua salupe, apoi a 3-a. Nu tragem in ele, recunoscandu-le la timp ca germane (Donau Flotille). Salveaza si ele oameni de la Cavarna.

21²⁰ Vazand ca nu mai este nimic de salvat, luam contact cu salupele si le punem sa duca pe Carpati mai departe spre destinatie. Luam apoi drum sud spre a ajunge la Sulina.

Am intocmit lista nominala a celor salvati cu functiile pe care le-au avut. Dam apoi radiograma, raportand cele intamplate.

00⁴⁶ (3 decembrie) Sondam fund 22 metri, luam apoi drum 270⁰ spre a ne apropia de coasta.

Noaptea de 2/3 decembrie e foarte intunecoasa. Sondam de cateva ori in mars pana ce, catre orele 03⁰⁰, ne apare coasta in prova. Spre dimineata ancoram pe fund de 15 metri.

06⁴⁵ Viram ancora si plecam spre Sulina. In drum atingem uscatul in dreptul gurii Chilia.

10⁵⁵ Gasim canalul Sulina inchis, ancoram afara.

11⁵⁶ Acostam in Sulina la pontonul nr. 1. Dupa un ceas vine in port si canoniera DUMITRESCU.

Misiunea noastra avea sa se incheie abia la 6 decembrie cand ne-am intors la Constanta. Se pierduse una din cele mai moderne nave ale marinei noastre. Faceam de peste cinci luni razboi, dar nu puteam sa nu ma intreb: De ce aceasta nenorocire? Pentru ce?”

 

Ceea ce povesteste Dinu Sturza se refera la prima etapa a acestei convoieri, considerata de cei mai multi autori un esec, practic singura nava care a ajuns la destinatie fiind Carpati. Se poate considera ca lipsa experientei operative a echipajelor noastre dar si lipsa de informatii din teren (in schimbul de radiograme dintre F.N.M. si convoi nu s-a facut referire la nici un risc legat de vreo zona minata) precum si intarzierea nejustificata a Donau Flotille au avut un cuvant greu in nereusita operatiunii.

Oricum, comandamentul german a hotarat trimiterea in regim de urgenta a unui nou convoi. Acesta a fost format din „Tar Ferdinand”, cabotierele unguresti „Kassa” si „Koloszvar” si un numar de nave de transport si debarcare germane – MFP. Plecat la 16 decembrie, acest convoi avea sa fie un succes. Astfel, FERDINAND a distrus in 17 decembrie un submarin – M59, iar in aceeasi zi, dupa distrugerea unui camp de mine, navele aveau sa ajunga intacte la destinatie. In data de 20 decembrie 1941, Comandantul Fortei Navale Romane a emis Ordinul de Zi nr. 21 prin care a felicitat navele din escorta convoiului, printre care si STIHI.

Dupa participarea la actiunea de retragere a trupelor romano-germane din Crimeea, flota a demarat operatiuni de minare in lungul litoralului romanesc in asteptarea reluarii ofensivei sovietice, canonierele STIHI si DUMITRESCU fiind cu precadere utilizate.

Ziua de 23 august 1944 a gasit-o pe STIHI in bazinul portului Constanta, avariata (gauri de schije la suprastructuri si corp) de bombardamentele sovietice din 20 august 1944, bombardamente descrise de martorii vremii ca fiind cel mai puternic si precis atac aerian sovietic asupra portului Constanta din timpul razboiului.

Din 5 septembrie 1944 sovieticii au inceput ample operatiuni de dezarmare a marinarilor romani si de preluare a flotei noastre. Pana la semnarea armistitiului din 12 septembrie comandamentul naval sovietic de la Constanta isi insusise deja patru distrugatoare, doua torpiloare, trei canoniere, practic intreaga flota romaneasca… Navele romanesti de la mare au fost duse in porturi sovietice de pe coastele Ucrainei si Caucazului. Evident sovieticii nu s-au multumit doar cu atat, au confiscat si toate depozitele de materiale, munitie, echipamente etc, evaluate la acea data la 14 miliarde lei…

 

Restituirea canonierei STIHI (denumita AHTUBA la sovietici) s-a facut la Galati, in 12 octombrie 1945, alaturi de alte nave ale flotei. In iulie 1947, STIHI a participat la o campanie de deminare in zona Sulina, campanie finalizata in 28 iulie.

23 iulie 1958 gaseste dragorul STIHI desfasurand ultima sa activitate de „escortare”. Impreuna cu distrugatorul „Marasesti”, STIHI va „escorta” intr-o croaziera pe mare nava „Libertatea” pe care se aflau general-colonelul Emil Bodnaras impreuna cu un grup de personalitati romane si sovietice aflati intr-o vizita la Fortele Navale. Tot in acel an STIHI va fi scoasa din serviciul dragoare si transformata de santierul naval „1 Mai” in nava hidrografica. Din putinele informatii pe care le-am avut la dispozitie pentru aceasta perioada, rezulta ca nava a mai fost folosita ca nava scoala (ceea ce facuse si in perioada interbelica) dar si conform destinatiei sale de nava hidrografica pana in 2003 (sau 2004 dupa unele surse) cand a fost definitiv scoasa de pe lista navelor active.

Dar acesta nu avea sa fie totusi sfarsitul, „Batrana Doamna” refuzand sa piara in ciuda tuturor vicisitudinilor… Intr-o informatie recent gasita, dar a carei veridicitate nu o pot confirma, se pare ca la insistenta Ligii Navale Romane nava a intrat in santier in perioada decembrie 2010 – februarie 2011 pentru reparatii la opera vie, reparatii de natura a o readuce in stare de plutire, iar potrivit Hotararii nr. 1 a Consiliului Militar al S.M.F.N. din 16 februarie 2011, in perioada 10 martie 2011 – 31 octombrie 2013, prin grija tuturor unitatilor navale, a Scolii de Aplicatie a Fortelor Navale si a structurilor logistice nava a fost transformata intr-o prima faza in poligon de instructie marinareasca si de vitalitate, urmand ca ulterior sa fie amenajata ca muzeu.

 

Iata o frantura de istorie navala romaneasca ce refuza sa piara si in revitalizarea careia ne putem implica si noi, asta daca dorim…

(adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});